Trauma relaționala și de dezvoltare

Trauma relațională și de dezvoltare presupune lăsarea copiilor să se zbată pe cont propriu în vâltoarea unor valuri emoționale, senzoriale si fiziologice copleșitoare, care implică schimbări la nivelul neurotransmițătorilor precum adrenalina, cortizolul și serotonina.

Maria era ținută in brațe de către mama sa și se aflau în mijlocul unui conflict cu soțul. Mama era abuzată fizic și verbal. Copilul mic plângea, în timp ce mama era copleșită de propria stare de agitație. Maria nu a simțit siguranță, grijă, liniște interioară.

Ștefan se confrunta cu hărțuirea la școală. Îi este teamă să participe la ore, iar hărțuirea zilnică devine dureroasa, intensă și copleșitoare. După ce ajunge acasă, se retrage singur în cameră. Răspunde ca la școală a fost bine. Este obișnuit să nu-și mărturisească trăirile și să lase impresia că totul este în regulă.

Mama Clarei își butonează telefonul. În ciuda eforturilor necontenite ale copilului, mama rareori își ridică privirile din telefon. Îi oferă îngrijirea materială de care are nevoie și cam atât.

Clara se simte invizibilă si puțin spre deloc importantă.

Mihai a fost abuzat sexual, in repetate rânduri, de către verișorul mai mare. Știe că ceva este neregulă, dar nu are curaj să povestească. Se teme că poate va fi învinuit de propriii părinți și că poate va fi pedepsit aspru. E obișnuit cu pedepsele dure, dar se teme foarte tare de ele.

Pentru mulți copii, chiar persoanele care ar trebuit să fie sursa lor de confort, siguranță și încredere, devin sursa fricii lor, a respingerii, a durerii sau a pericolului.

Dvs., ca adulți, ce faceți când vă simțiți nesiguri, tulburați, supărați, amenințați sau în pericol? Cum simțiți acest lucru în corp ?

Aveți la cine sa apelați? Persoana la care apelați este disponibilă sau vă face mai mult rău?

Aveți o imagine internalizată/o amintire a sentimentului de siguranță?